Dacă Andrei a
scris pe blogul lui că o să postez de acum încolo, încep să mă simt din ce în
ce mai vinovată cu cât întârzii mai mult postarea. Așa că mi-am făcut
timp pentru a sta în fața laptopului să scriu câteva rânduri. După o lună de
studiu intens [:))] am reușit și cu Bacalaureatul. Slavă... mie mai mult... că
am obținut o notă frumoasă, de care toată lumea este mândră. Așa că a trebuit să încep vacanța cât mai curând, o vacanță bine meritată.
Vacanța mea propriu-zisă a început super, așa cum își dorește orice
viitor Arheolog, cu muncă pe șantier arheologic. Așadar:
Tabăra de
Arheologie Experimentală „CronOs”
Păuleni-Ciuc
- „Dâmbul Cetății” / „Várdomb”
Sat Șiomeni
(Csikcsomortán)
jud. Harghita
9- 16 iulie
2012
Organizată în
imediata apropiere a sitului „Dâmbul Cetății”, de către Muzeul Național al
Carpaților Răsăriteni (Sfântu Gheorghe) și Administrația Fondului Cultural
Național (București), Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” - Facultatea
de Istorie (București), Complexul Muzeal Județean Neamț (Piatra Neamț) și
Muzeul Brăilei (Brăila), cei 14 tineri, beneficiari ai acestei tabere am avut
șansa de a cunoaște metodele de confecționare a obiectelor din
materii dure animale utilizate în preistorie. La aceste cercetări au contribuit arheologii: Dan Buzea (MNCR), Corneliu Beldiman,
Diana-Maria Sztancs (UCDC), Stănică Pandrea (MB).
Cam astea ar fi datele tehnice.
Pot să spun că drumul până acolo a fost luuuuuung (4 ore
plictisitoare cu trenul, care păreau interminabile la un moment dat), însă a
meritat pe deplin așteptarea pentru săptămâna ce avea să vină!
Când am ajuns,
primele persoane pe care le-am cunoscut au fost câțiva studenți din București,
la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”. Sincer (și sper să nu îmi
iau înjurături la faza asta) în primele două zile mie și lui Andrei ni s-au părut
extrem de fițoși, exact genul acela de bucureștean care tot ce scoate pe gură sunt ori vrăjeli, ori glume de 2 bani. Țin bine minte cum la prima masă la care am stat toți, unul din
tipi a făcut la un moment dat o glumă: sunt gras ca un
biscuite în dungă. Vă dați seama că ăsta a fost pretextul nostru de
râs pentru mult timp. Oricum, noi ne cerem scuze pentru asta! Ne-am dat
seama că toți sunt băieți de treabă, cu capul pe umeri și cu care chiar ai ce
vorbi, fără să te plictisești. Dacă stau să mă gândesc bine,
toate persoanele pe care le-am cunoscut acolo au fost excepționale, oameni pe
care chiar merită să îi întâlnești și cu care merită să ai cel puțin o discuție în viața
ta.
Cât despre
activități, au fost interesante și captivante chiar și pentru cei
care nu au nicio treabă cu arheologia sau istoria. Împărțiți pe două grupe,
unii se ocupau, împreună cu domnul Stănică de o vatră veche de doar 6 ani, pusă
strategic pentru a fi acum descoperită în tabără. Așa cum scrie și Andrei pe
blogul lui, domnul Stănică este un om excepțional, care știe să te laude atunci
când faci ceva bine, reușind astfel să te stimuleze. Și normal, cu
o experiență de 25 de ani în arheologie, este șeful secției
de Arheologie a Muzeului Brăilei.
A doua grupă s-a ocupat de prelucrarea osului și confecționarea a diferite obiecte din piele. Din os se făceau rondele, vârfuri de săgeți sau împungătoare, prin procedeele numite debitaj și fasonare, acest proces cuprinzând raclajul și abraziunea (nu-i așa doamna Diana? :P). Adică se lua una bucată piatră (gresie), un pumn de nisip și se freca osul pe gresie până ieșea dreptunghiul cerc. Andrei a făcut o inimioară superbă, care inițial era pană de chitară, dar a ajuns să fie purată de mine la gât. Din piele se făcea ceva la alegere: poșetă, tolbă etc. Iar la atelierul Adelei se făceau brățări sau alte podoabe din fibre.
Deși eu, Andrei și încă doi băieți am lucrat zilnic la Secțiunea Vatră - unde domnul Stănică ne-a explicat de la punctul 0 cum se începe, face și termină o săpătură arheologică, cu explicațiile de rigoare - toată lumea a avut ocazia de a face ceva din os, fibre sau piele.
Am tras cu arcul, cu sulița, am fost la expoziții în Miercurea Ciuc și la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, am vizitat Miercurea Ciuc.
Deși am stat la cort, unde alunecam în fiecare noapte de ajungem de pe verticală pe orizontală, „adunarea la careu” se dădea la ora 6:30 dimineața și vremea nu a ținut cu noi: ba era prea cald, ba vijelie, mâncarea foarte bună, oamenii foarte cumsecade și activitățile foarte fun au făcut săptămâna una superbă! Și, băieții de la București au gândit ceva super pe final, au compus mai multe cântecele, specifice pentru fiecare dintre organizatori, ca semn de mulțumire. Bravo lor! Mai țin minte doar atât:
În pădurea cu alune
Aveau casă Dan și Ale
Vin studenții să le spună
Să săpăm și noi aici!
Björn (din Berlin) în prim plan și Andrei care dădea la lopată pe sit
O parte din organizatori (de la stânga la dreapta): Stănică Pandrea, Björn, Diana-Maria Sztancs, Dan Buzea, Corneliu Beldiman
Frumosul afiș CronOs
Eu recunosc că sunt încă un copil atât la exterior, cât și în adâncul sufletului, forțat poate de împrejurări să se maturizeze, să calce pe propriile picioare fără a mai fii sprijinit de fusta mamii. 
Sincer nu mi-a păsat niciodată dacă cei din jur mă consideră o persoană matură sau încă o „puștoaică”, pentru că nu ceea ce văd ceilalți contează, ci ceea ce le demonstrezi tu. Adică? Nu contează că încă te uiți la desene animate și nu la știri, nu contează că stai pe net și joci Mario sau Zuma, ci contează că poți avea o discuție serioasă cu un om matur, ci că te poți descurca foarte bine dacă cineva îți pune în mână o factură și te pune să o plătești. 
Eu una aș vrea să rămân așa copil toată viața, pentru că exact asta e ceea ce te face să zâmbești în orice moment, indiferent cât de grea e situația, asta te face să dai încolo faptul că nu totul îți iese așa cum ți-ai propus. Uitați-vă la copii! Ei râd mereu, oriunde. Chiar și atunci când se lovesc, plâng câteva secunde, dar apoi revin la jocul lor inițial, lipsit de orice amenințare și uită că s-au julit sau au făcut buba. Le va trece vânătaia, pentru a face loc alteia. Dar asta nu contează, pentru ei este important jocul, plăcerea de a face ceva frumos, ce îi determină să zâmbească.
