Când îți aduci aminte...

Azi mă fâțâiam eu prin documentele din calculator și dau din întâmplare peste o chestie scrisă de mine cam acum un an jumătate. Pe lângă faptul că m-a amuzat destul, am rămas și surprinsă (nu știu dacă într-un mod plăcut sau nu) de cum gândeam eu atunci. Puteți să o citiți mai jos, să vă minunați și voi de ingeniozitatea licuricilor mei de pe creier de acum mult timp. Doamne, ai milă de mine, că eram mică și cam oarbă și nu vedeam în jurul meu. 

Unde oare mi-a fost capul??? :))

Agonie-ntr-un pahar cu gheață

Urăsc! Urăsc să fiu trădată. Poate (defapt nu poate, ci cu siguranță) sunt mult prea naivă, prea copilăroasă, prea stupidă și inocentă pentru a păstra în suflet ura și nedreptatea. Iert fără încetare persoanele din jurul meu, persoane ce nu ar merita asta. Îmi doresc ca inima mea să aibă niște granițe bine definite. Am să ma apuc să zidesc, să pun cărămidă cu cărămidă, să consolidez un zid înalt, uriaș, la mariginile inimii mele, să nu las pe nimeni să intre acolo fără acordul meu și fără o lungă cercetare; pentru că altfel nu se mai poate.

Chiar și oamenii pe care îi iubești te dezamăgesc uneori; până la urmă e inevitabil. Și problema cea mai gravă este că acestea te afectează cel mai mult. Te doare de o mie de ori mai tare atunci când cele mai dragi persoane te trădează și te dezamăgesc, fie că au vrut sau nu să te „ucidă”, fie că și-au dat seama de ceea ce fac sau nu.

Timpul nu vindecă de cele mai multe ori o rană sufletească, ci mai mult o întipăresc încet dar sigur pe scoarța sufletului tău. Sau poate că o vindecă, dar doar de suprafață. Dragostea e cea care te „însănătoșește” cu adevărat până la urmă. Dar, oricât de mult ar face asta, oricât de mult te-ar însufleții, cicatricea aceea adâncă va rămâne acolo mereu.

Apoi realizezi că ai nevoie de dragoste. Și-atunci ce faci??? Te întorci, desigur, deși ți-au greșit, la oamenii pe care îi iubești...

Te simți trădat, și cazi din locul în care te aflii... Ești total demoralizat și decăzut... Ți se frâng aripile de atâta mâhnire și agonie. Ai vrea să nu fie așa, ai vrea să nu te fii dezamăgit, ai vrea ca el să n-o fi sărutat... Dar, din păcate, acel sărut, tot le-a unit buzele într-un blestem. În astfel de momente inocența copilăriei dispare subit. Oricum pălise demult...

Îl iubești. Defapt da, chiar îl iubești, deși știi că ți-a greșit.  Prea devreme, dar asta e; îl iubești și n-ai ce-i face, nu-ți poți comanda inima. Dar te trădează; te-a trădat! Ce faci? Îl iubești în continuare, că na... doar ții la el, doar cu el te trezești dimineața în gând, pentru el te rogi să se termine orele de școală mai devreme, pe el ai vrea să-l vezi o noapte-ntreagă în cearcafurile albe cu trandafirii roșii ce miroase a dragoste și a cafea-de-dimineață, pe el ai vrea să-l săruți ca pentru ultima dată. Dar la faza asta, cineva ți-a luat-o înainte! Și asta nu o poți îndrepta!

Nu vrei să-l lași să te calce în picioare, pentru că nu vrei să-ți distrugă demnitatea. Și te doare, te doare enorm, te sfâșie, te omoară încet, te torturează mai rău ca metodele antice de tortură, te înțeapă ca un venin nociv în inimă... și n-ai ce face, decât să te lași otrăvită, sperând că data viitoare nu te mai ucide cu acel ser amar distrugător...

Cu drag,

EA