Când îmi aduc aminte de copilărie nu mă pot abține să nu râd cu zgomot, dar în același timp sunt încă stupefiată de câți neuroni duceam lipsă...
Prima amintire care îmi vine în minte e vara în care eu și vărul meu am facut focul în sobă. Noi, copii fără o doagă, ne plictiseam. Și ce fac șoarecii când pisica nu e acasă? Șoarecii răstoarnă universul... Am luat chibrituri, lemne din curte și gaz și dă-i foc în sobă. Am lăsat lemnele alea să ardă până noi ne sufocam de căldură la propriu și mătușa a venit acasă... Ta na na na!!! Bineînțeles că ne-a luat de păr și ne-a azvărlit pe geam în secunda 2. A, ne-a pus și să stingem drăcia aia de foc care nu mai înceta în veci. Și cum afară bătea vântul, noi așteptam să se ducă tot fumălăul din casă care se adunase. Clar că ne-am luat cel puțin 10 ferestre peste cap...
Țin minte când mă jucam, tot cu văru-miu (majoritatea amintirilor sunt cu el, că doar noi aveam minți bolnave la vârsta aia, restul se jucau cu păpuși și mașinuțe) „de-a mama și de-a tata”. Noi chiar ne jucam, în sensul că aveam „căsuța” noastră, job-uri imaginare și un copil imaginar. Defapt era o păpușă pe care o făcusem mimând chiar modul natural și normal de concepere al bebelușilor. Da, la vârsta aia știam cum se fac copii și noi eram entuziasmați să încercăm :)) Bine, că de la a vrea până la a face mai era mult și ne-am mulțumit numai cu mimatul. Ideea e că treaba asta cu familia ne-a ocupat câțiva ani buni, ceva mobilă stricată, câteva păpuși făcute praf și animale chinuite (nu întrebați), dar am sfârșit în divorț pentru că eu mai vroiam copii și el nu. Nu-mi ajungeau cele 3 păpuși, 2 pisici și 3 câini drept odrasle...
Cea mai grozavă amintire e de când aveam vreo 9 ani. Era vară, mă certasem cu mama că nu mă lăsa să fac prostii cu văru. Și m-am supărat așa tare că m-am urcat în pod. De menționat e că eu și acum am o frică de neegalat să mă urc în podul propriei case :)) Singura dată când am văzut cum arată înăuntru a fost în acea vară. Și am stat în pod până a doua zi seara, când am decis să cobor, doar pentru că nu mai puteam de foame. Vă dați seama că mama m-a căutat disperată până să apar și nu o învinuiesc că nu s-a gândit nici o secundă să urce în pod. Dar și eu copil plecat cu pluta, nu am vrut să strig la mama când am văzut că nu mai poate de atâta țipat și căutat. Eu eram supărată în continuare. Am preferat să stau și să mă uit la ea... Știu, merit bătaia de pe lume pentru asta, așa că au avut grijă ai mei... cu făcălețul și cureaua...
Prostioare gen spartul televizorului, fuga de acasă până seara, enervatul vecinilor, omorâtul pisicii malefice de la casa bântuită, fumatul chiștoacelor rămase de la ai noștrii pe ascuns, ruptul/scrântitul/julitul oricărei părți a corpului, bătăile cu băieții erau la ordinea zilei. Cu toate astea, am fost și un copil bun. Am avut noroc că în ceea ce privea școala îmi mulțumeam părinții, că altfel... vai și amar de mine!
Vă puteți totuși închipui cum un copil cu o față atât de inocentă era capabilă să dărâme universul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu