Copilăria mea a fost plină de animaluri (da, știu că „animale” e pluralul corect) de toate felurile. Nu-mi învinuiesc părinții dacă acum strâmbă din nas imediat și se opun cu o tărie de fier să avem vreun alt animal. Noroc că Taisa are deja locul ei bine asigurat :)) și sigur nu pleacă prea curând. (Taisa e mica pica mea, cățelușa pe care o am de când era încă în burtă la mumă-sa).
Cum am curte și grădină, de-a lungul copilăriei mele au zburdat pe-acolo multe animale, de toate felurile. Nu vă povestesc despre animaluri gen porci, găini, zeci de iepuri, bla bla, că nu am avut parte de nimic palpitant de la ele. Țin minte doar că am avut la un moment dat doi porci, pe care eu i-am botezat Teo și Vlad, chiar cu gândul la două persoane cu numele astea. Acum, dacă citiți asta, dragi Teo și Vlad, vă rog nu mă ucideți, ci să mă iertați de păcatul tinereții, că eram mică și nu gândeam.
Urmează perioada în care am ajuns să decid liber ce animal vreau, numai și numai al meu. Așa am avut-o pe Lolly (original Dolly, doar că eu aveam alergie la numele ăsta), o cățelușă pe care eu am iubit-o cu toată inima mea de copil nebun și cu care am crescut. Am avut-o cam 7 ani, dacă țin bine minte și sufletul mi-a fost efectiv sfâșiat când a dispărut. Era dimineața primei zile de Crăciun când eu am observat că nu mai e... Tristache, știu... Atâta am plâns după cuțu muțu (așa o alintam pe Lolly), încât tata a cedat într-o zi și a venit acasă cu două pămătufuri vii. Erau doi căței mai mici cât pumnul meu, care abia de făcuseră ochișori. Erau un el și o ea, numai că pe el nu știu cum l-am botezat, da' pe ea o chema Luna. Mister cuțu a plecat de acasă și nu m-am mirat asta, că era cam vagabond de fel. Am rămas numai cu fetița, pe care am crescut-o și am adorat-o. Mi-a făcut și un puișor frumos, pufos și sănătos, Taisa/Tăițel. Cred că mica pica a fost singurul cățel de care am avut atâta grijă, cum o îmbăiam periodic și o scoteam aproape în fiecare zi „în societate”, iar ceea ce mă enerva pe mine (și sunt sigură că nici ei nu-i plăcea) era că toată lumea îmi ciufulea și moțolea cățelul fricos. Mai are și acum sechele cred, că de o alinți prea tare, o iubești mult, mult sau o mângâi deja observi cum la picioarele tale curge ceva... pipilică.... Cam asta cu cățeii.
Legat de pisici, am avut destule :)) Primul mâț a fost Fantomas, naiba știe ce ras era, o rasă de mâț cu blana și pielea albastră/gri și al naibii de mult păr. Oricum, era mai pretențios ca un rege, așa că după câteva săptămâni i-am făcut băgăjelul și l-am dus la altcineva... A urmat o serie de mâțe nebune, tâmpite, ciufute și ciudate, care mi se urcau pe perdea până la tavan, pe țevile din casă și rodeau tot ce prindeau în cale. Și când am făcut eu o criză că vreau mâț cuminte, mi-a adus bunicu cel mai minunat animăluț din lumea asta :x Luxor. În viața mea nu am făcut atâtea lucruri pentru nimeni/nimic cum am făcut pentru ghemotocul ăla de blană. Ai mei își făceau efectiv cruce când vedeau cum în fiecare sâmbătă pisica avea program la scăldat, cum eu dimineața la ora 6 mă trezeam să scot pisica afară, având în vedere că nici să-mi dai milioane de lei nu m-as trezit în fiecare dimineață la 6. Dormea la gâtul meu și toată ziua numai la mine în brațe stătea. Și într-o seară a furat-o, probabil un copil tâmpit, și eu am rămas din nou cu inima frântă și am plâns la propriu o săptămână după ea. Am fost atât de disperată după plecare ei, încât i-am compus multe poezii/povești și cântece :)) Copil cu licurici pe creier...
La categoria „alte animaluri” am avut 2 hamsteri, papagali/canari/peruși și alte neamuri de păsări. Moțatu preferat a fost Zombie (știu, am o problemă cu alesul numelor pentru animale), care nu mânca semințe de papagal, ci numai ciorbă făcută în casă. Știa să zică „Denisa” și „mama” și se criza îngrozitor când nu-i dădeam drumu afară din colivie. Sfârșitul și l-a găsit pe 11 septembrie când accidental a zburat pe ușă, în văzduh (țin minte data pentru că atunci se dădea la știri despre atentatul ăla și ai mei nu știau de ce plâng: de atentat sau să a zburat papagalu'). Și ultima mea feblețe a fost chinchilla pe care am primit-o cadou de 18 ani. Era un pufulete :x mic și jucăuș care făcea caca peste tot. Povestea cu el s-a terminat în momentul în care eu eram la Miercurea Ciuc și tata l-a găsit pe jos, fără suflare :)) Cauza morții a fost un exercițiu de sport extrem nereușit: a vrut probabil să iasă din cușcă și a căzut pe ciment și... mortus. Normal să și după el am plâns, ce naiba :))
Cam asta e cu animalurile care mi-au înveselit/întristat uneori copilăria.
Urmează perioada în care am ajuns să decid liber ce animal vreau, numai și numai al meu. Așa am avut-o pe Lolly (original Dolly, doar că eu aveam alergie la numele ăsta), o cățelușă pe care eu am iubit-o cu toată inima mea de copil nebun și cu care am crescut. Am avut-o cam 7 ani, dacă țin bine minte și sufletul mi-a fost efectiv sfâșiat când a dispărut. Era dimineața primei zile de Crăciun când eu am observat că nu mai e... Tristache, știu... Atâta am plâns după cuțu muțu (așa o alintam pe Lolly), încât tata a cedat într-o zi și a venit acasă cu două pămătufuri vii. Erau doi căței mai mici cât pumnul meu, care abia de făcuseră ochișori. Erau un el și o ea, numai că pe el nu știu cum l-am botezat, da' pe ea o chema Luna. Mister cuțu a plecat de acasă și nu m-am mirat asta, că era cam vagabond de fel. Am rămas numai cu fetița, pe care am crescut-o și am adorat-o. Mi-a făcut și un puișor frumos, pufos și sănătos, Taisa/Tăițel. Cred că mica pica a fost singurul cățel de care am avut atâta grijă, cum o îmbăiam periodic și o scoteam aproape în fiecare zi „în societate”, iar ceea ce mă enerva pe mine (și sunt sigură că nici ei nu-i plăcea) era că toată lumea îmi ciufulea și moțolea cățelul fricos. Mai are și acum sechele cred, că de o alinți prea tare, o iubești mult, mult sau o mângâi deja observi cum la picioarele tale curge ceva... pipilică.... Cam asta cu cățeii.
Legat de pisici, am avut destule :)) Primul mâț a fost Fantomas, naiba știe ce ras era, o rasă de mâț cu blana și pielea albastră/gri și al naibii de mult păr. Oricum, era mai pretențios ca un rege, așa că după câteva săptămâni i-am făcut băgăjelul și l-am dus la altcineva... A urmat o serie de mâțe nebune, tâmpite, ciufute și ciudate, care mi se urcau pe perdea până la tavan, pe țevile din casă și rodeau tot ce prindeau în cale. Și când am făcut eu o criză că vreau mâț cuminte, mi-a adus bunicu cel mai minunat animăluț din lumea asta :x Luxor. În viața mea nu am făcut atâtea lucruri pentru nimeni/nimic cum am făcut pentru ghemotocul ăla de blană. Ai mei își făceau efectiv cruce când vedeau cum în fiecare sâmbătă pisica avea program la scăldat, cum eu dimineața la ora 6 mă trezeam să scot pisica afară, având în vedere că nici să-mi dai milioane de lei nu m-as trezit în fiecare dimineață la 6. Dormea la gâtul meu și toată ziua numai la mine în brațe stătea. Și într-o seară a furat-o, probabil un copil tâmpit, și eu am rămas din nou cu inima frântă și am plâns la propriu o săptămână după ea. Am fost atât de disperată după plecare ei, încât i-am compus multe poezii/povești și cântece :)) Copil cu licurici pe creier...
La categoria „alte animaluri” am avut 2 hamsteri, papagali/canari/peruși și alte neamuri de păsări. Moțatu preferat a fost Zombie (știu, am o problemă cu alesul numelor pentru animale), care nu mânca semințe de papagal, ci numai ciorbă făcută în casă. Știa să zică „Denisa” și „mama” și se criza îngrozitor când nu-i dădeam drumu afară din colivie. Sfârșitul și l-a găsit pe 11 septembrie când accidental a zburat pe ușă, în văzduh (țin minte data pentru că atunci se dădea la știri despre atentatul ăla și ai mei nu știau de ce plâng: de atentat sau să a zburat papagalu'). Și ultima mea feblețe a fost chinchilla pe care am primit-o cadou de 18 ani. Era un pufulete :x mic și jucăuș care făcea caca peste tot. Povestea cu el s-a terminat în momentul în care eu eram la Miercurea Ciuc și tata l-a găsit pe jos, fără suflare :)) Cauza morții a fost un exercițiu de sport extrem nereușit: a vrut probabil să iasă din cușcă și a căzut pe ciment și... mortus. Normal să și după el am plâns, ce naiba :))Cam asta e cu animalurile care mi-au înveselit/întristat uneori copilăria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu