Azi am murit!

Azi n-am mai reuşit să-mi las problemele acasă, ca de obicei. Nu am mai putut închide uşa repede în urma mea ca să nu iasă; dădeau năvală afară prin multitudinea lor. Pur şi simplu şi-au înfipt tiranic ghearele în carnea mea fragedă, sfâşiindu-mă şi ţinându-se strâns în urma mea. Mi-au împroşcat conştinţa cu idei tâmpite şi vinovăţie.

Azi e ziua în care zidurile lumii mele s-au dărâmat, norii au picat brusc din cer, fix peste mine, zdrobindu-mă fără ca măcar să le pese, şi dalele cu vise nu-mi mai arată acum nimic...

S-au destrămat cu toatele!

Sunt ca o piatră. Rece, fără culoare, tare şi morbidă, peste care oamenii din jur trec şi o calcă în picioare. Şi nu e nimeni să mă ridice, să mă cureţe, să mă mai şlefuiască puţin şi să pună pe un raft înalt al bibliotecii, ca de obicei.

Azi e ziua în care AM MURIT!