Anul ăsta a fost mai plin ca niciodată și mi-a adus o mulțime de evenimente neașteptate, dintre care unele mai puțin plăcute și altele de-a dreptul superbe.
Am trăit o experiență minunată la Miercurea Ciuc (Păuleni Ciuc mai exact), pe un sit arheologic. Am învățat cu ce se mănâncă arheologia, cum stă treaba cu periodizarea istorică și lucrul în echipă. Am învățat să trăiesc cu oameni noi în plină natură și fără pic de electricitate. Dar a fost minunat!!! Am cunoscut și persoane deosebite, cu care mai țin legătura, atât cât ne permite internetul (grecoaice, slovaci, danezi, americani, australieni și desigur români).
Am avut parte de momente minunate alături de persoane care mi-au fost foarte dragi la momentul respectiv, dar... se pare că anumite circumstanțe schimbă caracterul oamenilor, sau doar ajung să își scoată la vedere adevărata față. (Asta cu o mică referire la postul „Prieten sau dușman”, dacă vreți să înțelegeți mai bine).
Am avut și norocul de a vizita ce îmi doream de mult și anume Muzeul Egiptean din Torino și Roma. Minunate orașe, superbe. Nu îmi place Italia pentru oamenii de acolo și limba cu atât mai puțin (deși știu să o vorbesc :))), dar recunosc cu mâna pe inimă că Roma este un oraș minunat, în centul ei istoric. Lăsăm la o parte zonele periferice sau cele de lângă gări, care sunt pline de negrii ce vând tot felul de genți D&G „originale”. Restul este o mică minune!
Și cel mai mare bine: sunt cea mai fericită femeie din lume! Sunt iubită de cel mai minunat om, pe care îl ador! Am reînceput, acum mai bine de 3 luni, cea mai minunată poveste de dragoste, dintre cei mai frumoși doi copii din univers!
Am reușit să îmi cumpăr și laptop. Ihaaa!
Ca părți rele... nu am reușit să îmi depășesc frica de înălțimi :)) Restul evenimentelor mai puțin plăcute am preferat să le uit, pentru că nu are rost să ții minte ceva ce nu e frumos și la care nu te gândești cu drag. Ești de acord cu mine?
Cam asta e în mare parte ce s-a petrecut în 2011 cu mine. Ar mai fi de spus câteva, lucruri mai puțin interesante, sau chiar de-a dreptul importante, dar pe care nu vreau să le afișez. Nu că e ceva de care mi-ar fi rușine sau de care să mă ascund, dar nu își au locul între cele de mai sus.
Sper ca 2012 să aducă nu sfârșitul lumii, ci și mai multe de povestit atunci când voi sta cu familia mea în fața șemineului la o cană de vin fiert.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu