Prieten sau dușman?

Întotdeauna am crezut că există o linie foarte subțire între prietenie și dușmănie. Și asta mi-a fost demonstrată de atât de multe ori. Chiar și între dragoste și ură! Bine, nu vreau să critic pe nimeni și nici să fac pe careva să se simtă cu musca pe căciulă, dar sunt oameni care ajung de la „Cât de norocos sunt că ești cel mai bun prieten al meu!” la „Du-te dracu, prostu naibii!” fără să-ți dai seama! De la „Te iubesc până la ultima stea din galaxie și înapoi!” la „Te urăsc, ești un bou și un cretin!”
Pe de o parte mă amuză persoanele astea pentru că sunt atât de indecise și scornesc atât de multe chestii - atunci când nu le mai ești prieten - care nu au nici o legătură cu realitatea și sunt total deplasate. Da' pe de altă parte sunt și enervanți și nesimțiți pentru că de multe ori întrec măsura în injuriile pe care le adresează altora despre tine. Dar na, trebuie să fii mai deștept ca ei și să nu iei în seamă, eventual să te amuzi cu ceilalți prieteni adevărați ai tăi.
Și mai e și a treia latură a problemei și anume când unul din cei doi/trei/patru... prieteni care s-au certat realizează că el a fost vinovatul și își vrea prietenii înapoi. Asta e trist, din multe puncte de vedere. Ori ceilalți nu îl mai vor înapoi ca prieten, ori lucrurile se complică prea mult dacă se cere împăcare, ori cel care greșise e prea orgolios să recunoască, ori noul anturaj al celor implicați nu îi agreează pe ceilalți. Sunt multe și depinde de context.
Dar, per total, ce zice nenea ăla din poză are dreptate. Nu se știe niciodată ce dușman se ascundea în cel pe al cărui umăr ai plâns atâta timp și nici cât de bun prieten îți poate fi cel pe care nu îl saluți pe stradă pentru că ți-a furat prima iubire, când tu aveai 9 ani. De exemplu, eu și cea mai bună prietenă a mea am plecat pe picior greșit în clasa a 5-a când ne-am cunoscut prima dată, pentru că atunci îmi „furase” băiatul de care eram totally în love, cea mai bună prietenă de la vremea aia și postul de șefă a clasei. Și oricât de mult o uram eu pe ea atunci, am realizat că nu avea rost să o judec pentru ce se întâmplase, că nu făcuse toate astea fiindcă avea ceva cu mine sau că vroia ea să fie aia mai șmecheră. Pur și simplu se întâmplase. Și așa, într-a 8-a mi-a devenit BFF (că așa era la modă să zici atunci) și mi-a rămas cea mai bună prietenă, căreia îi mulțumesc acum că m-a sprijit (din multe puncte de vedere) foarte mult.
Eu vă doresc să aveți parte nu de mulți prieteni (că nu asta e important) ci prieteni buni în adevăratul sens al cuvântului. Puțin dar bun!