Cerul era o țesătură ce se destrăma ușor. Pământul primea fragmente mici de mătase pe care le așeza cu grijă, să acopere fiecare părticică. În jur era o veselie colorată și copii ce se tăvăleau pe patul moale de nea. Alții aveau frică de bucurie și fugeau de zăpada care curgea șiruri de undeva de sus. O fată stătea singură și aștepta...
Aș vrea ca acum tu să fii lângă mine și să mă ții în brațe. Să ne topim odată cu zăpada și să ne bucurăm ca doi copilași de magia acestei clipe. M-aș face una cu neaua doar ca să te văd cum îmi zâmești când te acopăr.
În noaptea ce se lăsa peste orășelul vesel, doar zăpada mai lumina locul. Singurul zgomot care se mai auzea acum erau copii ce intrau în case înghețați de-a dreptul. Toți așteptau dimineața, ca să poată zâmbi iar la vedea micilor minuni de nea. El stătea la biroul lui și făcea schițe...
Tot ce-a fost nevoie pentru ca el să se trezească la realitate a fost să simtă pe piele primul fulg de nea. Își simțea palma mai caldă ca niciodată deși ținea în mână ceva ce se topea. Și-a dat seama că acolo era defapt sufletul ei atât de cald și primitor cum îl știa. Sufletul ei care spunea că încă nu l-auitat și că nu o va face vreodată. Își ia repede geaca din cuier și pleacă spre banca pe care s-au cunoscut. Știa că o va găsi acolo, așteptându-l.
Nimic... Nimeni... Banca era goală... Era prea tâziu! Ea plecase, doar cu 2 minute înainte ca el să ajungă. Dar tot nu era bine, pierduse momentul potrivit. A avut ocazia de a face ceva, dar a preferat să deseneze în continuare la birou. În loc să salveze acel fulg mic de zăpadă el l-a lăsat să se topească lin în palma sa rece. Acum el stătea singur și aștepta... sperând că poate vreodată ea se va întoarce la locul lor preferat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu