Viața se zice că ar fi plină de suferință pentru unii. Am citit despre viețile unora în care drumețul rătăcește din suferință în suferință, nădejdea zburându-i grăbită prin fața ochilor de fiecare dată; atât de rapid că nu o puteau prinde din zbor. Am citit despre cei care au semănat lacrimi și ale căror roade, departe de a se lăsa culese cu bucurie de pe meleagurile împlinirii, piereau din cauza secetei timpurii sau erau risipite de furtuni neașteptate.
Da, am crezut pentru o vreme că totul se terminase în momentul căderii în suferință și patimi. Cât m-am înșelat! Mi-am deschis larg brațele spre lume și am strâns toate faptele în jurul meu, să le înțeleg mai bine. Am invocat convingerea, ca să mă poată întării cu certitudinea ei; i-am cerut să ma izbească de cele mai dure stânci și să mă înțepe cu cei mai adânci spini și, când durerea mi-ar fi ajuns până în măduva oaselor, dincolo de suflet, să înțeleg că mă pot ridica oricând din nou în picioare, profund schimbat.
Mi-am spus „Curaj, bărbate!” și am ridicat fruntea sus, încă plină de demnitate. Poate că era prea târziu! Poate că asta m-a făcut să cad în multe privințe! Poate! Însă sunt convins că ceea se mi-a rămas sunt timpul și puterea de a lupta cu adevărat.
Cu unele sacrificii și economii acum, cu perseverență și consecvență, n-o să-mi lipsească succesul în viață cu siguranță. Voi rămâne același mereu, să demonstrez că pot fi un luptător între cei mai temuți gladiatori ai lumii.
Universul vieții mele nu se incheie aici. Nu, în nici un caz! Am convingerea că pot împleti nădejdea cu firele razelor de lumină și apoi o voi ține mereu la vedere, să arăt lumii că îmi pot îndulcii soarta mea întunecată.
P. S. Cât timp există viață, mai există speranță!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu