Bucăți, momente

            Azi am revăzut-o! Pe EA! Era atât de frumoasă, cu părul ei dezordonat și ochii gingași. Atât de fermecătoare prin simplitatea ei. Mi-e dor de ea... mi-e dor s-o pot ține în brațe, să o pot săruta, să îi pot privi din nou chipul inocent și să îi spun un sincer „Te iubesc!”. O vreau înapoi... Vreau să îmi revăd viitorul în ochii ei, să mă ascund în umbra ei și să îmi picure fericire-n ochi. Știu că e prea târziu, știu că visez prea mult, visez cu ochii deschiși, dar îi vreau puritatea și sensibilitatea înapoi. O vreau a mea...

            Poate că m-a uitat. Sigur m-a uitat! A aruncat amintirile cu NOI și a decis să nege căm-a iubit și că am iubit-o, că am fost acolo pentru ea mereu.

            Regret... acum nu mai are nici un rost să mai încerc... trebuie să accept faptul că am pierdut-o pentru totdeauna... și că izvorul de iluzii din care mă hrăneam a secat. Am să încetez să mai scriu despre ea. Vreau să arunc toate momentele speciale într-un geamantan, să îl încui și să îl arunc pe fundul mării.

            Doar dacă aș putea face asta...

            Nu mi-o pot scoate din minte. Pur și simplu NU POT! Amintirea ei prinde contur ca un fum ce se adună în jurul gâtului meu. Mă face să trăiesc milioane de ani într-o singură clipă. M-a învăluit complet, mi-a luat sufletul cu totul și îl ține captiv în cutiuța ei cu amintiri de pe noptieră. S-a agățat de mintea mea, mi-a invadat conștientul și nu-mi mai dă pace.

            NU! Trebuie să uit. Trebuie să sădesc trecutul pe un câmp nefertil, din care să nu mai iasă nimic niciodată. Am să încerc să mă gândesc la altceva, să-mi ocup mintea și timpul cu altceva. Mi-am luat chitara și am început să cânt. În zadar, degetele mele cântă mecanic Alternosfera – Înschisoarea albă. Decid că asta e o cauză pierdută și pun chitara la locul ei. Sunt nebun... nebun dupa ea, bolnav de ea!...

            Azi am iesit amândoi la o plimbare. E la fel de frumoasă ca în memoriile mele, poate chiar mai frumoasă. E superbă! Adorabilă! Ne-am așezat cuminți pe o bancă în parc și am vorbit. Nu mă întreba, nu știu despre ce am discutat. Am lăsat-o doar pe ea să vorbească; mie îmi era mai mult decât suficient să o privesc din nou, să o aud cum vorbește, să îi privesc fiecare mișcare fină, să o ador în timp ce își răsucește o șuviță de păr și trage din țigară. Mi-aș fi dorit să fiu eu în locul filtrului, buzele ei să le atingă pe ale mele. Aș fi dat totul doar ca să o sărut, să îi simt finețea buzelor dulci. Dar am crezut că e un gest exagerat și nu am făcut-o. Sau poate îmi era teamă de un refuz...

            Am condus-o acasă și la ieșirea din parc am luat-o de mână. Am îndrăznit la un asemenea gest și ea nu m-a refuzat. Eram ca doi copii, împreunați sub luna plină.

            Mi-am băut cafeaua de dimineață la ea acasă. Are aceeași căsuță mică și primitoare ca în alte dăți. O priveam liniștit (în aparență; inima îmi bătea cu putere înăuntrul meu) cum sorbea din ceașca ei roșie de cafea. Cel mai frumos mod de a începe dimineața.

            Nu mă așteptam deloc la ceea ce a urmat: a lansat o invitație. Mi-a propus să vin la ea în seara asta și să rămân peste noapte. Să o iau drept o glumă sau să cred?!? Totuși, părea serioasă și mi-a repetat în multe rânduri că nu glumește, dar pare prea frumos pentru a fi adevărat. În fine, invitația era valabilă. Acum, să accept sau nu? Dacă vin la ea, am să fiu tentat să o sărut, și să o țin în brațe... încolțit în micul ei paradis. Și dacă nu vin, cu siguranță voi regreta...

            Așa că am decis: voi merge!

            Sunt cel mai norocos bărbat din lume!

            Nu știu cum s-a întâmplat, dar e a mea! Lumea întreagă a complotat la fericirea mea seara trecută. Să îți povestesc....

            M-a întâmpinat cu un zâmbet dulce și inocent ce m-a făcut să cred că nu glumise cu propunerea. [...] Am decis să ne uităm la un film și am ales unul de groază; am simțit atunci o ușoară strategie în alegerea ei. Vroia oare să se cuibărească la mine în brațe atunci când se speria? Pe la jumătatea filmului o iau în brațe, sub pretextul scenelor de groază din film. Și-a întors ușor chipul spre mine și pentru câteva secunde am avut impresia că mă va da la o parte. Dar mi-a zâmbit, așa cum o făcea dintotdeauna atunci când eram împreună. Simțeam cum fiorii urcă pe șina spinării, îmi ajung în gât, gâdilându-mi toate simțurile și trezind o mare de senzații, aducându-mă mai apropae de rai, scăldându-mă în fericire. Nu mai puteam rezista! Trebuia să îi spun că o ador, că o vrau înapoi, că îmi este dor de ea...

            […] cel mai minunat sărut. Ne sărutam ca și cum întreaga lume s-ar fi contopit în sărutul nostru. În momentul acela am simțit că o iubeam. O iubesc!

            Acum stau în camera mea și unicul lucru la care mă gândesc e EA. Mă simt ca într-un vis, ca într-o lume în care noi suntem singurele personaje. Simt un val de căldură, un fior ce îmi inundă inima de fiecare dată când ea îmi apare în gând.

            M-am îndrăgostit!... 

_____________________

[Te iubesc Andrei!]